Epilog

Nu credeam ca totul va reveni intr-un simplu drum Galati-Bucuresti, drum pe care l-am facut si l-am vazut de nenumarate ori, atat de mult incat sa imi induca o stare de plictis sacadat. Peisajul nu este diferit, nici macar nu s-au vestejit frunzele, inca mai miroase pamantul a vara. E acelasi peisaj monoton, o bucata de camp, o tufa, niste copaci presarati sporadic pe dupa sinele de tren. Dezolant, vulgar si insipid. Insa prin apasatoarea monotonie am intrezarit norii. Nu mai sunt pe cerul albastru specific verii, este desaturat. Nu mai par pufosi, ci mai degraba cristalizati, oarecum inghetati, au marginile ascutite, de parca te-ai rani daca i-ai inspira, cu forme neregulate ce nu mai exprima lucruri pamantesti, sunt niste pete simbolice, umede si rare. Nu se integreaza deloc in peisaj, dar totusi simti ca este locul lor. Umanul din tine parca doreste sa le ofere o explicatie, un sens, si o va gasi pana la urma: se aproprie ploaia...