Duminica

Te trezesti de dimineata cu un gust imputit de tigari in gura. Cauti niste apa rasuflata, dintr-o sticla cu eticheta dezlipita si iti dai pe gat saliva imputita. Apa statuta iti clateste dintii si iti amplifica mirosul stricat dintre buze. Este duminica, nu se mai misca nimic si nimeni. Fiecare isi aduce aminte lucrurile petrecute cu o seara inainte si incearca sa isi lipeasca franturile. Toata lumea radea, era vesela, sub aburii alcoolului, al tutunului si al drogurilor. Te trezesti in pat si vezi lumina rece care iti intra pe geam. Totul este posomorat si gri, parca mai sta un pic si o sa ploua. Si te intorci la treburile tale

Eu... m-am trezit. Insa vad in fiecare zi acel peisaj dezolant si putred. Nu am nimic ce sa imi amintesc... poate doar zambetul tau schitat fugitiv. Si te astept, ti-am incalzit patul. Nu e asa ca cel in care ai stat pana acum era mai rece?

Amintire

Si observ cum minti, cum fiecare muschi din tine zvacneste cand scoti pe gura cuvinte fara sens. Incerci sa te impotrivesti subconstientului, ratiunea iti spune sa refuzi. Se afla o intreaga batalie in interiorul tau, un intreg razboi cu o intreaga poveste in spate. Motive, cauze si reactii variate ce te fac confunz si ajungi in punctul in care nu mai stii nici cine esti. Lupta este una grea, deloc facila, simti cum iti inclestezi singur sufletul, cum il incatusezi si nu poti sa te impotrivesti. Vezi in fata ta o lumina, alba si stralucitoare, te agati de ea de parca ar fi cel mai bun lucru ce ti se poate intampla. Insa propria-ti disperare te va duce in eroare. Este o lumina artificiala, produsa de cel mai ieftin bec, o lumina alb galbuie, mizerabila si usor dezgustatoare. Ajungi in fata becului si realizezi ca mai bine ai fi ramas in intuneric... cel putin, dupa un timp ai fi simtit lumina calda a focului, cum te ard vaporii de caldura usor pe obraji si pe frunte... Si te simti bine.

Preludiu

Si totul a inceput cu un mic gand, o infiripare de idee in circumvolutiunile creierului apasat si saturat de disperare, tristete, o depresie ce o simti pana in maduva scheletului ce iti alcatuieste sufletul. Dar daca ... .O idee poate schimba multe si iti poate redeschide sau inchide ochii. O idee te poate macina pana la nesfarsit, zi de zi, ora de ora, si secunda de secunda, chinuindu-te cu greu sa supravietuiesti nevoii de a o baga in seama, de a-i acorda atentie sau de a te opri sa o mai vezi. Astfel de sentimente ti se acumuleaza in suflet, pana la un punct in care simti ca invelisul ce le protejeaza impotriva cuceririi tale complete, se fisureaza si izbucneste intr-un val urias ce iti clatina radacinile bine adancite in mintea ta. Si iti clatina credinta in tine.

Momente si clipe trec de parca ar fi ani, iar tot ce iti face placere iti provoaca o imensa scarba, de nu mai poti realiza cum ceea ce te facea fericit avea un succes asupra ta, ca iti provoca in primul rand acea stare de euforie, ca te facea sa traiesti. Acum gusti din ciocolata si iti ramane in gura doar praful de cacao amestecat cu saliva duhninda a tigari, lichid ce il dai pe gat pentru a simti gustul scarbos si artificial de dulce. Te asiguri de fapt ca nu esti indiferent... sau ca nu poti fi indiferent.

Iti muti ochii in alte directii, deschizi alte usi si te uiti inspre drumul lor sa iti dai seama care ar fi posibilitatile. De fapt, iti doresti sa vezi si sa gasesti poteca pe care gasesti numai lucrurile tale mult visate, totul sa fie perfect, iar florile sa fie colorate, nu acoperite de cenusa si ingropate in mucegaiul de un miros intepator. Vrei sa fie cald, nu rece si umed, sa nu tremuri de frig intr-un moment in care altii simt raze de soare. Sa nu tremuri in momentul in care el se scalda in razele de soare...

Te gandesti ce a provocat asta, sau, si mai mult, cum de esti capabil sa simti asa ceva. Niciodata nu te-ai gandit ca vei fi intr-o astfel de situatie, sperai ca tu sa fii ocolit de  aceste sentimente si sa nu le experimentezi vreodata. Sperai ca pentru tine, totul sa fie bine. Insa efectul bulgarelui de zapada isi face simtita prezenta si observi ca te adancesti din ce in ce mai tare in namolul imputit care te trage la fund, pana cand il vei simti in gura, in nas si in ochi. Pana vei fi ingropat, iar legile fizicii nu iti vor permite sa iesi la suprafata.

Sufletul tau incearca sa se protejeze, isi creeaza o pelicula de ura in jurul sau, te ascunzi intr-o cochilie asemeni unui rac si lasi la vedere doar clestii uriasi, parca amenintandu-i pe ceilalti si avertizandu-i asupra unui atac iminent. Te gandesti ca e mai bine sa ataci decat sa fii defensiv, actionezi asupra unor impulsuri de a te autoconserva.

Dar totul este in zadar ... pentru unii. Durerea si-a infipt bine coltii si nu mai da drumul o data ce te-a prins in stransura ei. Nu te mai lasa pana cand nu iti consuma ultimul semn de vitalitate din tine, pana cand te suge de tot ce e mai frumos. Nu ti se mai pare nimic interesant, nimic nu te mai excita, nimic nu te mai scoate din vidul in care esti captiv.

Si totusi, totul se poate schimba cu anumite cuvinte, anumite sentimente si anumite gesturi de la persoanele potrivite. Si incerci sa te lipesti de ele asemeni unei ventuze, pentru a putea face rost de cheia de care ai tu nevoie... de cel mai de pret lucru... de solutia de a scapa.

Insa nimeni nu te aude. Nu e nimeni in jurul tau. Nu e nimeni langa tine sa iti ofere ceea ce vrei. Ramai intre patru pereti scorojiti si mirosind a cacat si cu un subconstient care viseaza la o floare albastra, mica si fragila ce sa te dezgroape.

Nu mai reactionezi la nimic intre timp, la nici un stimul. Vrei doar sa vezi acel lucru si stii ca totul va fi bine. Ca poti trai din nou, ca poti sa simti, sa respiri, sa vezi, sa gusti si sa auzi. Si traiesti cu speranta asta o viata intreaga pentru a nu o mai gasi niciodata, pentru a ramane doar o amintire ce te va consuma incetul cu incetul ... pana nu mai ramane nimic din tine. Nici ce este mai rau din tine, nici ce e mai bun. Nimic. Doar o gaura ce absoarbe tot, intr-o razbunare fara de sfarsit asupra ta.

Epilog

Nu credeam ca totul va reveni intr-un simplu drum Galati-Bucuresti, drum pe care l-am facut si l-am vazut de nenumarate ori, atat de mult incat sa imi induca o stare de plictis sacadat. Peisajul nu este diferit, nici macar nu s-au vestejit frunzele, inca mai miroase pamantul a vara. E acelasi peisaj monoton, o bucata de camp, o tufa, niste copaci presarati sporadic pe dupa sinele de tren. Dezolant, vulgar si insipid. Insa prin apasatoarea monotonie am intrezarit norii. Nu mai sunt pe cerul albastru specific verii, este desaturat. Nu mai par pufosi, ci mai degraba cristalizati, oarecum inghetati, au marginile ascutite, de parca te-ai rani daca i-ai inspira, cu forme neregulate ce nu mai exprima lucruri pamantesti, sunt niste pete simbolice, umede si rare. Nu se integreaza deloc in peisaj, dar totusi simti ca este locul lor. Umanul din tine parca doreste sa le ofere o explicatie, un sens, si o va gasi pana la urma: se aproprie ploaia...

Alb

Si le vedeam imbracate in alb, cum fugeau pe strada si se imbinau cu fulgii de nea ce cadeau din cer. Era mijlocul lui Februarie, temperatura era scazuta si de fiecare data cand expirau, le iesea un nor de caldura pe gura. Alergau in mijlocul ninsorii in rochite albe, diafane, putin transparente de puteai sa le obseri sanii ce saltau cu fiecare pas. Se chinuaiu sa faca pasii cat mai mari si le observai cum sopteau mii de rugaciuni catre toate zeitatile. Era o imagine incitanta, ma simteam oarecum mandru, nu aveam nici un pic de remuscare, imaginea era mai mult decat erotica, era o placere pentru orice fiinta ce crede in decadenta si in sine insusi.

Si totusi, am considerat ca nu le-am facut nici un rau, ci le-am deschis mintile acelor fetite ce zburdau si se zbateau ca niste miei ce vor fi dusi la taiere. Le-am deschis ochii, le-am facut sa realizeze prin simple actiuni ca lumea e o tarfa luxoasa, una ce incearca sa iti ia totul in schimbul unei placeri absolut false, o tarfa ce va incerca sa te injunghie pe la spate de cate ori va avea ocazia.

Fugeau fara o directie anume, ci unde vedeau cu ochii, pe unde puteau, pe unde credeau ca o sa scape. La cea mai mica de statura inca se mai observau urmele de lanturi de la glezna. Parca o si vad cum statea in camera ghemuita, cu lanturi la picioare, plangand de durere si de disperare, putin murdara de praf si incerca sa ma induplece cu ochii ei mari si negrii. De fiecare data credea ca o voi lasa sa plece, ca ii voi desface lanturile si va pasi afara pe usa. O tortura psihica, ce iti roade mintea, constiinta incetul cu incetul. Ce poate fi mai frumos decat dezamagirea unor ochi mari si calzi? Disperarea ei era un unguent pentru mine, era placerea mea personala. Ma simteam puternic chinuind o fiinta inocenta si lipsita de aparare.
Stiu ca toti ma vor condamna pentru acst lucru, dar nu fac altceva decat sa fiu eu, sa imi accept natura umana de a refuza a crede ca ne putem perfectiona si ca nu am ajuns la acest stadiu.

Ma consider un om perfect, numai asa as putea sa fac abuz de toate himerele negative ce sunt in fiecare dintre noi. Ma consider un om perfect pentru ca ma satisface acest lucru...

Vis

Termina cu terminatul!
Mereu taci din gura!
Nu am timp sa dorm
Din cauza vocii tale
Inca simt tipatul tau
Coborand la vale